Carta provita

– principii teologice, antropologice şi morale –
  1. Este fiinţă omenească orice organism uman viu, având suflet raţional, chiar dacă manifestarea acestuia nu este încă sesizabilă (stadiul embrionar) sau nu mai poate fi sesizată (ex., comă, agonie) de ceilalţi (atributul uman fiind stabilit prin constituţie genetică; calitatea de a fi organism viu, prin funcţii somatice autonome integrate).
  2. Prin urmare, începutul existenţei unei fiinţe omeneşti coincide cu începutul organismului ei, deci cu realizarea conceperii, iar moartea biologică a fiinţei omeneşti coincide cu încetarea organismului ei (sesizabilă prin încetarea funcţiilor somatice autonome integrate).
  3. În virtutea iubirii lui Dumnezeu faţă de fiecare fiinţă omenească, pe care o creează după chipul Său şi spre asemănarea cu Sine, aceasta este persoană prin natura sa, iar nu prin voinţa sa ori a celorlalţi, deşi împlinirea vocaţiei la care este chemată de Creator (îndumnezeirea) depinde esenţial şi de voinţa sa.
  4. Vocaţia parentală constituie darul colaborării în iubire cu Dumnezeu – Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute – în venirea pe lume a persoanei umane (procreaţie) şi în educarea ei pentru viaţa veşnică, cu alte cuvinte, în alcătuirea pleromei naturii umane şi în alcătuirea pleromei Împărăţiei cerurilor.
  5. Sexualitatea este o caracteristică a naturii umane create de Dumnezeu care exprimă deopotrivă şi reciproc unitatea, alteritatea şi interdependenţa fiinţării persoanelor umane: aceeaşi umanitate subzistă în bărbat şi în femeie şi prin unirea bărbatului şi a femeii ec-zistă (îşi actualizează viaţa aceasta) umanitatea.
  6. Familia întemeiată pe căsătoria heterosexuală şi monogamă este lucrarea la care Dumnezeu cheamă persoane umane pentru a realiza prin acestea obârşia naturii umane, a unităţii, alterităţii şi interdependenţei persoanelor umane.
  7. În acest sens, familia întemeiată pe căsătoria heterosexuală şi monogamă este unicul loc propriu al exprimării iubirii sexuale şi unicul loc propriu al procreaţiei.
  8. În intenţia lui Dumnezeu procreaţia este rod al iubirii conjugale, iar disponibilitatea faţă de intervenţia procreatoare a lui Dumnezeu în actul sexual conjugal este un criteriu al autenticităţii iubirii conjugale.
  9. Fiecare fiinţă omenească, indiferent de modalitatea venirii ei pe lume, îşi datorează existenţa unei voinţe exprese şi unei lucrări specifice a lui Dumnezeu în ceea ce o priveşte (procreaţia nu este un act doar biologic).
  10. Prin venirea pe lume a unei noi fiinţe omeneşti, Dumnezeu binecuvântează nu doar pe părinţi, ci, în măsuri diferite, întregi comunităţi din care va face parte (familia lărgită, parohia, localitatea, eparhia, naţiunea, ţara şi chiar întreaga umanitate); prin urmare, toate aceste comunităţi au responsabilităţi proprii faţă de viaţa şi calitatea, materială şi spirituală, a vieţii acestei persoane.
  11. Principala responsabilitate faţă de viaţa şi calitatea vieţii acestei persoane revine părinţilor; societatea şi comunitatea eclesială au responsabilitatea de a susţine moral şi material această responsabilitate părintească, iar în cazul imposibilităţii exercitării ei, de a o suplini.
  12. Asistarea medicală a procreaţiei poate fi morală numai dacă nu lezează iubirea conjugală şi dacă nu atentează la viaţa altor fiinţe umane (condiţii necesare, nu neapărat suficiente).
  13. Asistarea medicală a agoniei poate fi morală numai dacă nu provoacă intenţionat moartea (condiţie necesară, nu neapărat suficientă).
  14. Omorârea unei fiinţe omeneşti, indiferent cât de grevată este existenţa ei de suferinţă fizică şi morală (prin condiţii materiale şi/sau spirituale precare), este imorală (păcat de moarte).
  15. Sinuciderea este imorală (păcat de moarte), dar jertfa de sine, chiar cu riscul morţii, – ex. donarea unui “organ pereche” – nu este sinucidere întrucât nu urmăreşte moartea personală.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *